Culorile despărţirii este o culegere de proze scurte având ca temă centrală despărţirea, analizată din diferite unghiuri de experienţă cotidiană şi cu diferite accepţiuni. Autorul este un fin psiholog, postând în prim-plan efectele gestului de despărţire şi provocând procesul de reconstituire a unui destin dinspre partea finală spre debutul relaţiei. O despărţire înseamnă, într-o primă accepţiune, separarea prin moarte şi chiar astfel îşi începe volumul Bernhard Schlink. Dar înmormântarea nu semnifică despărţirea. „Un rămas-bun trebuie să fie; să ştii de moartea cuiva rămâne ceva neliniştitor până când un rămas-bun îi îngăduie aceluia să-şi găsească liniştea – la fel şi ţie” (p. 5). Sentimentul care se instaurează şi care rezistă trecerii timpului este însă tristeţea, „o tristeţe calmă – o durere de după un rămas-bun săvârşit, o durere de rămas-bun” (p.7). Tristeţea nu se va încheia niciodată. Sub auspiciile acestui sentiment se derulează toate poveştile de viaţă ale lui Bernhard Schlink, ultima, pentru a realiza o acoladă, referindu-se la despărţirea generată de vârste diferite care nu se vor intersecta sentimental niciodată, va fi doar o experienţă de iubire care va certifica faptul că diferenţa de viziune asupra existenţei nu acoperă hiatusul temporal.

Inteligenţa artificială, prima povestire, aduce în prim-plan sentimental vinovăţiei şi complexul conştiinţei dominate de gestul colaborării cu serviciile secrete ca informator STASI. Redescoperirea trecutului, amprentarea evenimentelor aparent obişnuite, cotidiene, prin trăirea compensatorie ca motivaţie a gestului trădării se circumscrie sferei semantice a conceptului de despărţire. Acest sentiment al tristeţii despărţirii face parte din ceea ce C. G. Jung, în volumul Omul şi simbolurile sale (Ed. Trei, traducere din engleză de Mirela Foghianu, Bucureşti, 2017), numea procesul propriu-zis al individualizării – conştientizarea propriului centru intern (a nucleului psihic) sau a Sinelui, cel care începe odată cu o vătămare a personalităţii şi cu suferinţa care o acompaniază. Acest şoc iniţial este asemenea unei „chemări” (p. 214).

În acest sens poate fi interpretată fiecare proză scurtă din volumul Culorile despărţirii. Există o „chemare”, fiica lui Andreas, Lena, din Inteligenţa artificială, derulează un proiect despre eliberarea RDG şi dosarele conexe (ale informatorilor) şi astfel află detalii despre tatăl său şi, mai ales, despre prietenul său care i-a stopat cariera. Dar acesta îşi luase rămas-bun de la Andreas promiţându-i că nu va dezvălui niciodată adevărul, iar în actualele circumstanţe colaborarea cu Lena pentru restituirea trecutului însemna o încălcare a promisiunii făcute defunctului. Este o altfel de despărţire de trecut şi este povestea despre tristeţea răscolirii acestui timp.

Muzică între fraţi complică sentimentul despărţirii. Un trio, Philippe, Suzanne şi fratele acesteia, Eduard, produc mai multe despărţiri, iar iubirea lui Philippe se dovedeşte a nu avea un corespondent în viaţa tinerei, pentru că toată povestea de dragoste este fundamentată pe sentimentul de vinovăţie: Suzanne a fost cea care l-a împins în prăpastie pe Eduard, acesta rămânând invalid. Pentru ca vinovăţia să fie acutizată, Eduard are şi o pierdere de memorie şi doar sora sa ar putea să restituie adevărul. Va alege să sacrifice dragostea lui Pihilippe pentru a crea un sprijin emoţional fratelui său. Despărţirile repetate vor augmenta sentimentul de tristeţe. Sunt despărţiri care nu determină ştergerea din memorie a afecţiunii şi nici a vinovăţiei. Un alt fel de despărţire eşuată.

Acest sentiment al vinovăţiei este descris într-o altă cheie în povestirea Amuleta: „Se simţea triumfătoare, ştiind că el voia să o vadă, că avea nevoie de ea şi că nu putea să moară fără iertarea ei ” (p. 111). „Îşi însuşise o tinereţe pentru care era bătrân şi acum primise o bătrâneţe pentru care era prea tânăr”. Triunghiul conjugal avea să fie un pretext pentru o ieşire din normalitatea unei căsătorii. Milena, fosta bonă, a fost atracţia unei tinereţi, iar Sabine, soţia, este cea care ar trebui să ierte. Aflat în pragul morţii, Michael cere să îşi vadă prima soţie şi îi dă „lanţul de aur cu amuleta de obsidian negru, cu montură şi ornamente de aur, pe care mama lui îl purtase zi de zi” (p. 120). Este un simbol al legăturilor familiale, care nu poate fi înstrăinat şi pe care îl poartă cu tristeţea despărţirii, de mama sa prin moarte, de soţia sa prin divorţ. Şi-a dorit bărbatul o întinerire prin relaţia cu o tânără, aşa cum a încercat Regele David din Prima Carte a Regilor din Biblie? Este o perspectivă pe care Bernhard Schlink o transpune în această scurtă naraţiune.

Culorile despărţirii sunt tot atâtea exemplificări ale ideii că în centrul demersului narativ nu este descrierea tragediei despărţirii, ci a sentimentelor generate de această despărţire. Este un al doilea plan al semnificaţiei, unul evident şi care estompează chiar povestea de viaţă. Dar, cum remarca Ruhr Nachrichten în prezentarea volumului, „Bernhard Schlink ştie să toarne o întreagă viaţă în forma restrânsă a unei povestiri”. Aceasta presupune o revizualizare a naraţiunii pentru o recompunere a traiectului existenţial al personajelor dincolo de evidentul sentiment de vinovăţie şi de inerenta tristeţe generată de despărţirile repetate sau doar de despărţirea prin moarte. Chiar şi atunci sunt reveniri pentru un rămas-bun, ca o terapie a conştiinţei şi pregătirea pentru asumarea vinei.

Caracterul distinct-emblematic al personajelor şi situaţiilor este însoţit de undele de lirism intuite în planul tristeţii, de fapt, o rememorare de fiecare dată a unor întâmplări care au determinat despărţirile. În fapt, este un şir de aparenţe estompate de o rigidă cenzură intelectuală. Nimic lacrimogen, languros sau excesiv sentimental în momentul reîntâlnirii, ci dovada inconsistenţei experienţelor de viaţă, imposibilitatea de a trăi plenar bucuriile şi durerile vieţii, toate dând sentimentul neantului. Personajele lui Bernhard Schlink tind să iasă sau ies dintr-o căsătorie sau cel puţin o familie, ca imagine tangentă. Ceea ce se coagulează ca nucleu narativ în jurul acestei familii aduce aminte de definirea dată de C. Lévi-Strauss: „mai degrabă un echilibru instabil între extreme decât rezultatul unei nevoi permanente exprimând exigenţele cele mai profunde ale naturii umane” („The Family”, în H. L. Shapiro (ed.), Man, Culture and Society, Oxford University Press, New York, 1956).

Despărţirile, ca şi moartea, sunt o iniţiere. Tristeţea pentru moartea fizică este asociată cu tristeţea pentru fiecare despărţire. Este o modalitate de reflecţie care are potenţial de interes pentru antropologia morţii, pentru antecamera morţii, care este un parcurs, un culoar ce are diferite culori. Sunt culorile despărţirii, reiterate în circumstanţe existenţiale. Se moare câte un pic cu fiecare despărţire şi din curcubeul acestor culori se trasează drumul tristeţii. Aceasta pare a fi pledoaria scriitorului german, cel ce a definit Minciuni de vară sau Evadări din iubire, în aşteptarea a încă unei recunoaşteri a Cititorului.